Moldovenismul consensual, sau noua formă a ipocriziei stângiste

vineri, 23 iulie 2010

Foto: tudorcojocaru.eu

Odată  cu instalarea noii puteri pro-europene la Chişinău, am devenit martorii unei schimbări de abordare a partidului comuniştilor (în continuare pc) legat de chestiunile identitare şi ideologice.

Aceasta a devenit mai puţin brutală, dar la fel de non-logică, sfidând coerenţa de care ar trebui să dea dovadă fie şi un absolvent de liceu dintr-o ţară aflată la graniţa imperiului sovieto-rusesc. Elucubraţiile fantasmagoricului VV au fost înlocuite cu ifosele reformiste şi ipocrite ale mai tinerilor Dodon, Petrenco şi Muntean. Am văzut cum începând cu toamna lui 2009, Voronin a fost lăsat să iasă în public parcă doar pentru a-şi îndeplini rolul de cerber al partidului. Nu ne putem aştepta de la nimeni, mai mult decât de la Voronin, să facă spectacol, astfel încât oamenii aflaţi până nu demult în spatele „dirijorului”, l-au lăsat pe acesta din urmă să iasă la rampă de fiecare dată când au existat cuvinte murdare care trebuiau spuse şi care nu au putut fi rostite de noii reformişti plini de europenism şi profesionalism altoit cu lama secerii şi coada ciocanului.

Dintre aceştia, o atenţie deosebită merită raţionamentele improvizate ale lui Dodon, reformistul nr. 1 din partid, cel care, după ce a vorbit despre nevoia de a schimba simbolistica pc-ului, şi-a luat carnetul roşu chiar în faţa părintelui simbolisticii partidului, a conducătorului din mormânt a moldovenilor nostalgici, V.I. Lenin. Nu ne miră nicidecum contradicţiile din discursul celui dintâi, care mai întâi vrea să schimbe simbolistica desuetă, apoi se închină la aceasta, care mai întâi îşi dă copiii la un liceu care promovează valorile naţionale (evident, româneşti, pentru că nici nu avem altele şi evident, printre care se numără şi limba noastră cea română), iar apoi declară că limba noastră este moldovenească.

Cele mai noi judecăţi ale deputatului, expuse pe blogul său, merită evidenţiate în primul rând pentru că pot fi considerate o concentrare în câteva pagini a discursului electoral-ideologic al comuniştilor şi mai nou, al stângii moldoveneşti (stânga fiind reprezentată de partidele Moldova Unită, PSD, Ravnopravie, PD). Voi utiliza termenii pc şi stânga alternativ, deci nu interschimbabil, în funcţie de ideea pe care o voi exprima. În al doilea rând, am considerat că actualitatea elementelor din discursul comunistului nu se va eroda prea curând.

Mă voi axa în continuare strict pe contraargumentarea unor idei ale tovarăşului Dodon, care şi-a însuşit în mod subit, dar calculat, calităţile de sociolog şi antropolog. Aşadar, voi da citate de pe blogul acestuia, veritabile „monstre” (vorba celuilalt „patriot” comunist, care proiecta la Strasbourg filme în limba rusă despre Cantemir, Andrei Neguţă) ale ideologiei stângiste de azi şi, din câte anunţă vigoarea raţionamentelor, de mâine..

…trecutul contribuie la calea de viitor a unui popor, îl ajută să nu se rătăcească pe potecile prezentului. Trecutul – da, nu însă şi discuţiile interminabile despre trecut. Dincolo de metaforele inadecvate şi „inocente”, care întregesc tabloul aparent înflorat şi paşnic al abordării stângiste, trebuie să atragem atenţia la faptul că autorul arată cum singura cale de relevare a adevărului istoric este.. să nu mai discutăm despre acesta. Probabil că ar trebui să ne gândim la soluţii alternative, cum ar fi alinierea la ideologia comunistă, adică tăcerea şi ignoranţa. Întrebarea care se impune este cum poate fi ajutat poporul de un trecut care-i determină viitorul „să nu se rătăcească pe potecile prezentului”, dacă acesta este ignorat cu bună ştiinţă?

...trecutul istoric a fost transformat în măr al discordiei (...) care ne ţine pe loc, în stagnare şi dezbinare. Din nou, este curios care ar mai fi rostul trecutului dacă acesta ar fi păstrat cu bună ştiinţă în laboratoarele continuatorilor regimului sovietic, departe de atenţia şi înţelegerea tuturor cetăţenilor. Este ca şi cum un tâlhar i-ar da în cap unui trecător nevinovat, după care ar spune că de dragul liniştii şi a echilibrului sociale, trebuie să i se treacă isprava cu vederea. Înţeleg îngrijorarea „bastionarilor” comunişti, or cunoaşterea trecutului i-ar dezavantaja tocmai pe ei, cei care şi-au făcut din apărarea ororilor sovietice platformă electorală de bază (capabilă să creeze mutanţi din aceia care profanează monumentele ridicate în memoria rudelor şi compatrioţilor săi ucişi de străini, după cum am remarcat acum câteva zile). De asemenea, le înţeleg nevoia de a adopta un discurs împăciuitor care să distragă atenţia de la adevăruri recente precum concluziile raportului istoricilor din comisia Cojocaru sau a poziţiei exprimate de Academia de Ştiinţă a R. Moldova prin care califică regimul sovietic drept un regim de ocupaţie. Şi totuşi, parcă altfel ar trebui să se manifeste un deputat (care nu vine la muncă, ce-i drept).

…se încearcă răsturnarea obraznică a valorilor şi profanarea memoriei. Atitudinea batjocoritoare a unor politicieni faţă de simbolistica zilei de 9 Mai, bunăoară, a reprezentat un exemplu tipic pentru maniera în care poate fi răstălmăcită şi terfelită istoria. Am mai scris despre 9 mai şi despre cine este avizat să-şi expună părerea legat de acest eveniment istoric, cu repercursiuni grave asupra tuturor domeniilor vieţii locuitorilor dintre Prut şi Nistru. Memoria despre care vorbeşte autorul este în mod evident cea a minorităţii comuniste din RM, precum şi a şefilor lor ruşi, a căror portavoce ideologică sunt. Ziua de 9 mai trebuie să se comemoreze, nu să fie serbată, fiind zi a ocupaţiei criminale sovietice, cu larg impact asupra dezvoltării noastre. Având acestea în vedere,  acţiunile recente ale preşedintelui RM cu privire la calificarea ocupaţiei sovietice drept... ocupaţie sovietică, sunt în perfectă concordanţă cu memoria noastră colectivă. Eu sunt cetăţean moldovean, etnic român şi ştiu şi recunosc conţinutul decrestului preşedintelui statului în care locuiesciar ca mine sunt mulţi alţii, de cele mai multe ori, oameni mai informaţi şi mai sinceri cu ei înşişi decât lustruitorii de serviciu ai politcii esticilor.

...este cultivată animozitatea pe criterii identitare, tot mai mulţi oameni îşi manifestă deschis intoleranţa şi ura faţă de cei care împărtăşesc alte opinii. Din contra, dezbaterile identitare vin să reducă tensiunea acumulată şi care, în starea ei latentă de azi, ne încurcă să trecem peste anumite complexe şi frustrări venite din autoamăgire. Aşa s-a întâmplat în toate statele din lagărul socialist, de la Polonia, Bulgaria, Slovacia, Cehia, România, pînă la statele baltice, entităţi care astăzi o duc mult mai bine decât Rusia, nemaivorbind de RM. Recunoaşterea şi asumarea unor evenimente care ne-au marcat fiinţa a fost în toate aceste ţări o etapă obligatorie în calea dezvoltării şi a eliberării acelor energii creatoare ale unui grup extins de cetăţeni. Autorul mai vorbeşte despre o coeziune civică generală, care ar fi împiedicată de condamnarea morală a unor fapte demonstrate. Civismul duce la înţelesul de contribuţie pozitivă a cetăţeanului unui stat, fie acesta constituit din etnici care există şi într-un alt stat, sau din etnici „unici” pe lume. Dar în ce mod ascunderea unor realităţi, deci acţionarea în neştiinţă de cauză, poate fi ceva pozitiv, nu ne spune nici autorul.

…trecutul ne-a lăsat o moştenire care întotdeauna va fi dificilă, că au rămas răni insuficient tratate, care pot fi uşor redeschise, că avem mai multe „istorii” în loc de una, că nu există un singur „adevăr”, comun şi convenabil pentru toţi. Este adevărat, rănile nu au trecut, dar ele pot şi trebuie să fie deschise pentru a putea porni de la nişte adevăruri, în loc de minciuni. Nu cred că simţul responsabilităţii, în cazurile în care aceasta există, ar permite cuiva să facă asemenea afirmaţii, sugerând că e mai bine să nu vorbim despre lucrurile complexe, chiar dacă s-ar impune acest lucru. Din păcate, în articol nu se vorbeşte despre când anume ar urma să ne tratăm rănile, între timp umblând prin lume şi integrându-ne în comunitatea civilizată a UE ca nişte invalizi. Ni se arată, în schimb, că adevărul trebuie să fie “convenabil” tuturor. Oare de când adevărul trebuie să fie convenabil? Adevărul este aşa cum este, uneori peste puterile noastre, dar tot trebuie asumat şi recunoscut. Prin prisma celor expuse, putem vorbi despre politicianul care caută să adopte discursul convenabil majorităţii doar pentru că aparţine majorităţii, acesta neputând fi suspectat de sinceritate şi responsabilitate. Autorul îndeamnă “elita” de azi să fie la fel de alunecoasă precum este el însuşi, căutând să adopte un discurs populist şi demagogic, doar de dragul de a fi pe placul majorităţii. Utilitatea unor asemenea abordări rămâne neclară.

…o optică atât de variată şi diferită asupra trecutului nu este un bun ajutor în proiectarea viitorului şi în definirea şi consolidarea unei politici de stat. Iată că avem şi exemple din ce în ce mai clare ale conflictului dintre comunişti (fie ei şi „neo”) cu principiile elementare ale democraţiei. În timp ce ţările civilizate proclamă diversitatea (inclusiv cea a opiniilor) drept un atribut al progresului, tovarăşul ne spune să mai lăsăm deoparte “optica variată”, sugerându-ne că adoptarea unei singure optici ar fi mai indicată. Sau poate în general, adoptarea unei optici/păreri ar fi contraindicată... Nu sunt sigur care este mesajul. Autorul înşiruie o serie de probleme care sunt într-adevăr dăunătoare oricărei societăţi (...lupta acerbă între taberele politice, necongruenţa în politica externă, secesionismul, diferite curente revanşarde, conflictele identitare), dar refuză să considere dezbaterea drept soluţie: ...ne vom consuma şi energiile şi timpul preţios în dispute interminabile şi vom ajunge să falimentăm ca stat. Din nou, tăcerea este soluţia sugerată de liderul comunist.

În atare situaţie, dacă nu există un proces naţional de reconciliere, dacă nu găsim criterii generale la care să ne raportăm, dacă nu oferim societăţii simboluri clare, acceptate de marea majoritate a populaţiei. Dacă utilizăm sensul general acceptat al termenului de “reconciliere”, evitând sensul neclar al acestuia, utilizat de autor, atunci din nou, ideile economistului nu fac decât să legitimize acţiunile preşedintelui Ghimpu. În mod evident, una dintre raţiunile care au stat la baza decretului prezidenţial a fost de a reforma modul în care se autopercepe populaţia băştinaşă, de a readuce percepţia cetăţenilor la starea ei firească. Dar cel mai important a fost de a aduce în concordanţă aspiraţiile cetăţenilor (vezi procentajul de peste 70% în ceea ce priveşte dorinţa lor de integrare europeană, conform Barometrelor de Opinie Publică din ultima perioadă) cu formele lor de manifestare. Ce înseamnă asta, mai exact? Înseamnă că atât timp cât toată lumea civilizată spre care tindem, a condamnat simbolistica regimului comunist, alături de o mare parte din societatea noastră (care a condamnat-o moral şi la care se referă economistul prin denaturata expresie “tot mai mulţi oameni îşi manifestă deschis intoleranţa şi ura faţă de cei care împărtăşesc alte opinii”), este firesc să ne îndreptăm cu toţii atenţia spre viitor, respectiv spre valorile, simbolistica şi condiţiile de funcţionare ale Uniunii Europene. Nu poate exista conciliere care să împace valorile fundamentale europene cu principiile regimului totalitar sovietic, or însăşi Comunitatea Economică a Cărbunelui şi a Oţelului (precursoarea UE) a luat fiinţă tocmai cu sabia lui Damocles pendulând deasupra capului europenilor, înfăţişată de ameninţarea comunistă.

...vreau să cred că această  opinie este împărtăşită de o bună  parte a cetăţenilor care privesc treaz la evenimentele din jur, unul din criteriile de bază la care trebuie să  ne raportăm în dezvoltarea statului este „ziua de azi”, este prezentul factologic din Republica Moldova. Autorul îşi împărtăşeşte prin aceste cuvinte, atitudinea faţă de cei care nu sunt de acord cu el, aducând celor care ţin cont de trecutul care “determină viitorul unui popor” insulta că nu privesc treaz la evenimentele din jur.

trebuie să ne ghidăm în primul rând după  acele caracteristici ale reprezentărilor psihosociale care aparţin prezentului şi nu unui trecut atât de interpretabil; că  trebuie să luăm act de indicatorii socio-politici care ies în relief în sondaje, recensăminte şi statistici; că trebuie să ne raportăm la parametrii identitari pe care societatea îi etalează prin toate manifestările sale. Economistul încearcă să ni se înfăţişeze în calitate de psihosociolog, punând rezultatele unor sondaje care nu fac decât să dea nişte date, nu însă şi cauzele acestora şi căile de soluţionare a problemelor pe care le atestă (de exemplu, majoritatea consideră Rusia drespt partener principal în calea integrării europene (sic!)). Despre cauzele percepţiilor discutabile ale populaţiei evită să vorbească, chiar dacă se cunoaşte că acestea rezidă în anii de ocupaţie şi în atentatele asupra memoriei colective, a identităţii naţionale, precum şi a distrugerii sistemului educaţional naţional (în folosul ideologizării dăunătoare şi mincinoase de sorginte sovietică). Amintim că ultimul recensământ a avut loc cu 6 ani în urmă, timp în care s-au schimbat foarte multe. ...Un stat nu poate avea o altă identitate decât identitatea conştientizată de majoritatea populaţiei şi asumată la originile fondării sale, spune comunistul, iar noi nu putem decât să îi dăm dreptate. Cu toţii ştim că statul se numeşte Republica Moldova, iar identitatea naţională pe care şi-au asumat-o cetăţenii săi moldoveni este cea română, lucru văzut în manifestaţiile din Piaţa Marii Adunări Naţionale, precum şi în concepţia naţională românească a elitelor culturale şi politice, emanată din mişcările populare de atunci. Mă văd nevoit să precizez din nou că etnia, cetăţenia şi naţionalitatea sunt lucruri diferite, iar faptul că atât cetăţeni cu funcţii de răspundere în stat, cât şi cetăţenii fără funcţii de acest gen se autoidentifică drept români (cu toate implicaţiile adiacente) nu reprezintă un pericol la adresa statalităţii RM. Din contra, această stare de fapt contribuie la îmbunătăţirea firească a relaţiilor dintre RM şi România, şi implicit cu UE, or România este un stat vecin şi membru UE a căror cetăţeni vorbesc aceeaşi limbă şi care are o experienţă bogată şi recentă în ceea ce priveşte integrarea europeană.

Proaspătul membru pc vine să ne prezinte în continuare 5 „teze fundamentale”, a căror carenţe le voi evidenţia în cele ce urmează.

Am fost, suntem şi rămânem a fi moldoveni. Aşa a fost voia Domnului. Şi trebuie să ne asumăm această  voinţă a Lui. Este principala constatare şi cea mai importantă şi firească alegere identitară conştientă pe care o putem înfăptui. Este o constatare pompoasă, dar adevărată în esenţă. Suntem moldoveni, iar toţi moldovenii sunt şi români. Au spus-o cronicarii, au spus-o domnitorii, precum şi elitele culturale, ştiinţifice, etc. (vezi breslele de specialitate precum Uniunea Scriitorilor sau instituţia ştiinţifică supremă, Academia de Ştiinţă a Moldovei). Totuşi, comuniştii continuă să facă diferenţa dintre români şi moldoveni, tratând termenii în mod mutual-exclusiv. Întreaga teză întâi din material postulează că suntem moldoveni, de parcă cineva ar nega acest lucru. În fond, observăm că în timp ce organizaţiile de dreapta iau partea forurilor legitimate să dea aprecieri istoriei şi chestiunilor identitare, comuniştii fac referire la starea „voinţei populare”, evitând şi cauzele care au dus la acea stare de fapt, respectiv acel trecut necunocut şi deci, neasumat. Este de remarcat şi trimiterea comunistului la Dumnezeu, uitând că anume comuniştii au fost cei care au distrus elita bisericească din Basarabia, pentru ca ulterior aceasta să fie subordonată patriarhiei moscovite, prin militarul KGB Nicolae Cantarean (alias ÎPS Vladimir). Crimele pe care încearcă să le muşamalizeze echipa din care face parte şi autorul se referă şi la acele condamnări operate din cauza credinţei creştinilor moldoveni.

...noi suntem moldoveni. Această percepţie generală  şi autoidentificare a populaţiei băştinaşe este mai mult decât o constatare sociologică. Este o probă a faptului că socio-psihologic, identitar, simbolic, istoric şi geografic oamenii de pe aceste pământuri se regăsesc ca parte a unei comunităţi omogene, cu un nume reprezentativ şi cu o memorie colectivă bine înrădăcinată. Noi suntem moldoveni, doar că unii ştiu că sunt şi români, iar alţii nu ştiu sau nu vor să ştie acest lucru. În ceea ce priveşte „constatările sociologice”, să nu uităm că esenţa acţiunilor preşedintelui sunt de ordin reparatoriu, regăsindu-şi raţiunea în evenimente trecute a căror rezultate catastrofale se văd şi acum, pc fiind şi acesta un reziduu al epocii sovietice şi continuator de drept al pc-ului sovietic moldovenesc. Nu încercăm să negăm rezultatele sondajelor (care trebuie şi înţelese, nu doar citite), dar de aici până la a pretinde că starea de fapt din ţară este una productivă, este cale lungă. Ţările UE din fostul lagăr socialist au considerat că nu este productivă şi au condamnat comunismul, de rând cu nazismul, instituind în paralel institute specializate de cercetare a crimelor regimului opresiv comunist (Bulgaria, Cehia, Polonia, Germania, Ungaria, România, Slovacia etc.). Aceste state au trecut peste dezbinare, secesionism (cum avem noi UTAG-ul şi fâşia Transnistria) şi alte „catastrofe sociale”. A fost vorba despre un efort intens, dar de scurtă durată, asumat de dragul unor reforme vitale capabile să contribuie la dezvoltarea de lungă durată şi firească a unui stat european. În altă ordine de idei, autorul vorbeşte despre concepte sociologice precum comunitatea, simbolurile şi memoria colectivă, fără a deţine însă pregătirea şi legitimitatea necesară. Miza este inducerea în eroare a publicului şi încercarea de a crea curente de opinie derutante, pornite de la o înţelegere intenţionat greşită a unor concepte complexe şi sensibile. Realitatea este că simbolurile care se regăsesc pe teritoriul statului provin din mai multe direcţii şi pot fi împărţite, grosso modo, în 2 categorii: cele moştenite după ce au fost  impuse de regimul sovietic şi cele rămase în mod tradiţional din şi în cultura noastră românească, latină, deci europeană prin definiţie. Noi hotărâm pe care le preferăm, cu menţiunea că prin alegerea primei posibilităţi, ne asumăm o identitate impusă din afară, deci dăunătoare şi mutantă (la fel cum este şi „limba moldovenească” impusă în 1924 la congresul de la Balta, Transnistria). „Comunitatea omogenă”, pe de altă parte, în concepţia lui Dodon (şi Stepaniuc şi Stati şi Nazaria etc.), nu există pur şi simplu, lucru demonstrat atât de originea etnică a populaţiei, de limba pe care o vorbesc, de încrederea cetăţenilor în stat, de emigrarea lor masivă, de multiplele denumiri pe care şi le însuşesc de bună voie, de identificarea cu personajele istorice şi culturale româneşti în mare parte (vezi Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Spiru Haret) etc. În al doilea rând, este incorect să vorbim despre o comunitate a moldovenilor sau a românilor din RM, dat fiind că majoritatea de peste 80% din populaţie sunt români moldoveni, la fel cum sunt români moldoveni şi cei din dreapta Prutului, locuitori ai zonei geografice Moldova de vest.

...copiii noştri, învaţă „istoria românilor”, adică istoria statului vecin şi a celor 2-5% care se autoidentifică cu identitatea acelui stat. Unde s-a mai văzut aşa ceva, în care ţară, pe care planetă? De ce nu istoria moldovenilor, sau a Moldovei, sau a Republicii Moldova? Autorul porneşte de la falsa teză că moldovenii nu sunt şi români. Din nou, se amestecă sensurile termenilor „cetăţenie” şi „etnie”. De când istoria românilor este totuna cu istoria României şi de când rezultatele cercetărilor istorice şi sociologice (vezi Dimitrie Gusti, Mircea Vulcănescu et all, Monografia satului Cornova din Ungheni etc.). contează mai puţin decât un recensământ care a decurs cu nenumărate lacune sesizate de mai mulţi actori? Aşadar, economistul, dacă tot face apel la ştiinţe precum sociologia, psihologia şi istoria pentru a-şi legitima demersul, ar fi corect să facă referinţă la ele şi atunci când acestea nu îl ajută în legitimarea argumentele. Mai mult, autorul spune că cei care au optat la recensământ pentru noţiunea „român” în loc de „moldovean” (atenţie: în loc, nu complementar, aşa cum e ştiinţific corect!) se identifică cu identitatea unui stat, în timp ce aceştia sunt români care au ales să locuiască în RM, fiind tot români, astfel pretinsul comunist demonstrându-şi din nou incapacitatea de a gestiona semnificaţiile unor termeni elementari pentru abordarea chestiunii identitare. Autorul ar trebui de asemenea, să ţină cont de faptul că lucrurile s-au schimbat mult în ultima perioadă, iar arealul de populare al unei etnii nu mai coincide demult cu graniţele unui singur stat. Transpusă în cadrul nostru, această idee ar presupune că şi acei „unionişti” pe care îi flutură în mod demonstrativ şi penibil comuniştii în faţa electoratului lor, acceptă realităţile geopolitice actuale, respectiv că obiectivul lor suprem a devenit aderarea RM la Uniunea Europeană, în cadrul căreia se vor putea repara anumite evenimente istorice negative. Aşadar, nu unioniştii, care nu sunt altceva decât cei care ştiu că sunt români şi care au fost etichetaţi în mod speculativ de către comunişti, ar trebui să fie percepuţi drept duşmani ai statalităţii RM, ci cei care neagă şi luptă împotriva propriei identităţi etnoculturale, atribut fără de care existenţa unui stat devine incertă.

De ce nu istoria moldovenilor? Pentru că istoria moldovenilor nu poate fi studiată ciuntit, ci în ansamblul întregului spaţiu românesc, pe larg acceptat de mediile de specialitate ca fiind cel carpato-danubiano-pontic. De ce nu istoria Moldovei? Din acelaşi motiv, plus pentru că şi peste Prut există o bucată din aceeaşi Moldovă, condusă de domnitorul român (sau vlah, după cum se autoidentifica acesta în momentul înscăunării), Ştefan cel Mare, lucruri omise de autor. De ce nu istoria R. Moldova? Din aceleaşi motive, plus pentru că este un stat de 19 ani, cu o identitate incertă şi cu o adeziune slabă a cetăţenilor acestuia, scoaterea sa din contextul istoric şi cultural având toate şansele de a deveni catastrofală.

În Republica Moldova coexistă peste douăzeci de etnii (...), dar toate aceste etnii sunt parte a corpului poporului moldovenesc. În interiorul comunităţii sale, fiecare etnie are dreptul şi libertatea să se identifice pe potrivă. Are dreptul şi libertatea să-şi dezvolte cultura, tradiţiile, limba. Inclusiv în raporturile cu alte etnii din republică. Nu este nevoie să fii unionist pentru a şti că noţiunea de „popor moldovenesc” este una nepotrivită pentru a descrie statutul cetăţenilor RM. Într-adevăr, noţiunea de „popor” este apropiată de cea de „cetăţenie”, dar nu şi identică, mai ales în situaţia noastră, când o mare parte din populaţie se percepe drept parte a poporului român, ceea ce postulează şi oamenii de ştiinţă. Oricât de ironic ar părea, în prezent, cei care se declară în modul cel mai ostentativ drept patrioţi ai Moldovei, sunt pro-ruşi. Acesta este „calul de bătaie” pe care mizează stângiştii în încercările lor de a-şi discredita oponenţii. În concepţia celor dintâi, a fi român moldovean pro-român este anti-statalist, iar a fi român moldovean pro-rus este o calitate şi o bază a patriotismului. În ceea ce priveşte constatarea autorului privitoare la statutul etniilor, trebuie să îi dau dreptate, afirmaţiile sale fiind în acord cu dreptul internaţional. Însă de aici până la a declara că facem cu toţii parte din poporul moldovenesc e cale lungă, or pe lângă faptul că noţiunea de „popor” este legată de cea de „cetăţenie”, aceasta mai duce şi la „naţionalitate” şi „etnie”, or, la fel ca subsemnatul, o mare parte din populaţia RM, îşi rezervă dreptul de a se numi moldoveni români cu cetăţenie moldovenească (iar în unele cazuri şi română), ceea ce din nou corespunde dreptului internaţional. În plus, cine din oponenţii comuniştilor i-a lezat vreodată în drepturi pe cetăţenii moldoveni de alte etnii? Este de asemenea remarcabil, că limba rusă este folosită de către stângişti pentru a subsuma toate minorităţile etnice (inclusiv ucrainenii care sunt, conform aceluiaşi recensământ, chiar mai mulţi decât ruşii) unei singure culturi, celei ruse. Oare nu este aceasta o tentativă de a leza în drepturi minorităţile etnice? Oare ucrainenii, găgăuzii, polonezii şi ceilalţi nu au limba şi cultura lor? În mod evident, soluţia (electorală şi ea) adoptată de comunişti, este de a continua instrumentalizarea vechilor tactici de tip sovietic, propunându-şi refacerea identităţii sovietice, cu ajutorul culturii imperialiste ruseşti.

Nouă  însă, cetăţenilor Republicii Moldova, ne lipseşte încă această solidaritate identitară. Deocamdată, nu ne-am cultivat cum se cuvine o imagine identitară  atotcuprinzătoare. Îi dau dreptate autorului. Aşa este. Dar cine a spus că exemplul altor state naţionale este adaptabil şi în cazul nostru? Or, diferenţa majoră este că majoritatea covârşitoare a populaţiei noastre se consideră moldoveni, iar noţiunea de „moldovean” este percepută de unii (inclusiv de forurile ştiinţifice şi culturale legitime) ca fiind subsumată celei de român, iar de alţii (cum sunt stângiştii din RM şi Federaţia Rusă) este percepută drept ceva antagonic. În atare condiţii, este imposibilă adoptarea modelului vestic. Solidaritatea identitară, după modelul vestic, ar presupune ca toţi cei care se declară moldoveni, să accepte poziţia forurilor ştiinţifice şi culturale avizate (la fel cum se întâmplă şi în statele vestice, nu-i aşa?), iar celelate etnii să ne accepte imaginea identitară, considerându-ne români moldoveni la fel cum ne acceptă acum drept moldoveni. Trebuie să se înţeleagă faptul că dezbatem acum chestiunea identităţii naţionale şi etnice, dar nu pe cea a cetăţeniei, aceasta din urmă fiind indubitabil cea moldovenească.

A te numi „basarabean”, sau „român”, sau altcumva în relaţia cu străinii înseamnă  a-i induce în eroare şi pe ei şi pe sine. Nu consider faptul că soarta teritoriului şi a populaţiei dintre Prut şi Nistru a fost neobişnuit de agitată şi dependentă de contextul internaţional, drept argument suficient pentru a pune la îndoială că suntem şi basarabeni şi români şi moldoveni. Din nou, trebuie să mergem la înţelesurile noţiunilor sociologice discutate anterior. Totul depinde de context, iar când este vorba de interacţiunile dintre reprezentanţii statului cu cetăţenii altor state, este normal ca cei dintâi să fie percepuţi drept cetăţeni moldoveni, indiferent de etnie, cu menţiunea că în situaţiile oportune, etnia acestora să nu fie subiect tabu, indiferent care ar fi ea. Inclusiv astfel se vor putea operaţionaliza drepturile etniilor din RM.

În continuare, fostul ministru explică de ce este nemulţumit de faptul că Anastasia Lazariuc se consideră basarabeancă (fiind cunoscut sensul termenului „basarabean” aşa cum este el utilizat în statul român, pentru a-i deosebi pe moldovenii din stânga Prutului de cei din dreapta râului). Autorul crede că e ruşinos ca interpreta să se declare basarabeancă, punând din nou, eronat, în antiteză noţiunile, denaturând sensul cuvintelor acesteia şi creând impresia că artista nu se consideră şi moldoveancă în acelaşi timp. În rezultat, publicul o poate eticheta fără rezerve drept „ne-patrioată”.

„Basarabia – pământ românesc”, „RM – al doilea stat românesc”, „teritoriu pruto-nistrean” – aceste şi alte etichete depreciative în adresa Republicii Moldova conţin în sine un atentat direct la identitatea statală şi sfidează bunul simţ şi normele uzuale ale relaţiilor politice, fie pe intern, fie pe extern.  Cele 3 sintagme enumerate de autor sunt, într-adevăr, foarte utilizate în toate mediile societale, de la elevi, studenţi, până la elite culturale, academice şi politice. Totuşi, pericolul la adresa statalităţii RM este unul imaginat şi insuficient argumentat. Mai mult, nimic nu dă nimănui dreptul de a le considera „depreciative”, de parcă identitatea unei bune părţi a populaţiei ar fi ceva degradant. Observăm că din nou, prin aceste aprecieri, deputatul aduce insulte celor care nu gândesc la fel ca echipa sa. Fie că urmărim sensul etimologic al expresiilor, fie contextul în care au fost rostite acestea, statalitatea rămâne un atribut incontestabil inclusiv pentru autorii declaraţiilor. Argumentarea am făcut-o mai sus.

Suntem moldoveni, vorbim limba moldovenească (care este un termen istoric, nu politic), trăim într-un stat moldovenesc. La 14 iulie, Dodon declara pentru presa din Chişinău că limba pe care o studiază copiii săi la liceul Prometeu din capitală (unde au studiat sau studiază copiii mai multor demnitari de acum şi de altădată, inclusiv comunişti) este cea română. Putem intui că au existat raţiuni clare care l-au determinat pe acesta să ia această decizie. Poate fi vorba despre calitatea procesului educativ, de lipsa de perspectivă a unei „limbi moldoveneşti” (moldoveneasca fiind unul dintre graiurile limbii române, conform celor 2 academii de ştiinţă), dar şi multe alte argumente. Rămâne însă de domeniul evidenţei faptul că ex-ministrul are păreri diferite în dependenţă de situaţie, la fel ca omologul său de pe stânga politică, Marian Lupu. Miroase din nou a demagogie şi lipsă de sinceritate. Mai mult, observăm că autorul face şi apropouri la adresa celui din urmă, prin „vorbim limba moldovenească (care este un termen istoric, nu politic)”, fără a scăpa şansa de a-l combate.

Acesta este prezentul nostru, şi doar în parametrii acestui prezent putem spera şi la un viitor ca stat şi popor. Din nou, deputatul nu lasă loc de discuţii, sugerând că normalitatea democratică de a dezbate orice chestiune controversată nu este potrivită pentru societatea noastră. Dar cum rămâne cu riscul de a repeta greşelile trecutului şi cu asumarea responsabilităţilor de lider şi om de stat? Modul în care este pusă problema de către economist desfiinţează până şi importanţa unor valori general acceptate precum experienţa, conştiinţa, memoria şi învăţarea, iar în condiţiile aceluiaşi prezent, o atare pseudo soluţie ar putea deveni critică.

Moldova poate deveni o zonă de contact pentru diferite ţări, o zonă unde se vor interfera în primul rând interesele economice ale vecinilor şi partenerilor noştri. Noi suntem într-o poziţie favorabilă sub aspectul apropierii sferelor de interes dintre CSI şi UE şi acest obiectiv trebuie să devină un deziderat al politicii externe. De data aceasta, chestiunea la care se referă autorul ţine de ştiinţa relaţiilor internaţionale (RI). Aşadar, acesta susţine că şansa RM este de a-şi menţine situaţia incertă, atât din punct de vedere economic, cât şi din cel al securităţii. În primul rând, premisa că actorii internaţionali îşi calculează acţiunile în baza câştigului pe care acestea îl pot genera altor state, este una greşită. În acest sens, perspectiva realistă a RI este cea prin care se poate contraargumenta cel mai uşor ideea ex-ministrului. Conform acesteia, statele vor tinde să îşi maximizeze câştigurile în relaţiile cu alte state, inclusiv dacă acest lucru ar însemna generarea unor daune de cealaltă parte. Teza pare să fie cu atât mai îndreptăţită, cu cât unul dintre vecinii (nu în sens geografic, ci în sensul sferei de influenţă pe care o controlează) RM este Federaţia Rusă, entitate cu antecedente cunoscute în ceea ce ţine de practicarea politicii realiste. Pentru argumentarea acestor afirmaţii, nu e necesar să mergem prea departe, fiind suficient să ne amintim de armata a 14-a din fâşia transnistreană, embargoul asupra vinului moldovenesc, precum şi de cele mai recente declaraţii insultătoare la adresa statului nostru. Federaţia Rusă trebuie percepută atât drept putere economică, cât şi militară. De cealaltă parte, avem Uniunea Europeană şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, reprezentând, grosso modo, dimensiunile economică şi militară ale vestului. Ce îl face pe deputat să creadă că aceste două puteri se vor gândi la interesul RM, fără a cere ceva în schimb, rămâne un mister. Ceea ce trebuie să fie analizat critic şi comparativ, este ce anume cer aceste puteri în schimbul beneficiilor, dar autorul nu face această „favoare” cititorilor. În continuare, deputatul ne arată cum, pentru el, legitimarea poziţiei sale vine tot din sondajele care arată că NATO este preferat de puţin peste 20% din populaţie, evitându-se procentajul indecişilor sau a celor care nu au dorit să se pronunţe. Se creează astfel impresia greşită că restul populaţiei nu ar dori aderarea la NATO. Se evită de asemenea, enunţarea preferinţelor populaţiei în materie de uniune economică cu o mai mare popularitate, cu toate că se cunoaşte că peste 70% din populaţie preferă aderarea la Uniunea Europeană, în pofida CSI-ului pentru că altfel nu se poate). Ne-am fi aşteptat poate, ca un economist să pună un accent mai mare asupra beneficiilor pe care le aduce o alegere sau alta, dar se pare că profesionistul este înainte de toate om de partid, fiind necesar să acopere breşa ideologică lăsate în partid de plecarea lui Stepaniuc. În acest sens, ideologul în devenire al pc afirmă că „Pentru noi sunt prioritare obiectivele de ordin socio-economic şi cultural, precum şi cele care contribuie la coeziunea socială şi întregirea statului”.Ceea ce este neclar este legat de această idee, ţine de modul în care planifică să realizeze pc „obiectivele culturale” (e destul de greu să înţelegem la ce se referă autorul) şi în ce măsură ar trebui să depindă acestea de alte state. Trebuie să amintim şi de faptul că nici măcar UE, care începe să semene din ce în ce mai mult cu o federaţie, nu are aproape deloc atribuţii în ceea ce ţine de politicile lor culturale la fel cum nu are dreptul să dea indicaţii referitor la acordarea cetăţeniei, n.a). În ceea ce ţine de situaţia social-economică, este de domeniul evidentului că vestul a dus-o dintotdeauna mai bine decât estul. Mai rămâne problema transnistreană, a cărui soluţii îngheţate (conform profesorului Dan Dungaciu) au continuat să rămână în aceeaşi stare de la instalarea armatei a 14-a ruseşti pe teritoriul RM, abia după accederea la putere a guvernării liberal-democrate remarcându-se anumite semnale şi soluţii „mai dezgheţate” (vezi declaraţiile României, ale Germaniei şi ale altor state membre UE, în acest sens). De asemenea, dat fiind că până în momentul de faţă acţiunile Federaţiei Ruse au poziţionat-o pe aceasta mai mereu de cealaltă parte a baricadei faţă de RM, ce am pierde dacă prin asumarea unei atitudini explicite pro-vestice, partenerii europeni şi SUA ar începe să se raporteze la noi cu mai multă încredere, iar de aici toate rezultatele corespunzătoare.

...pe termen lung Republica Moldova îşi poate înfăptui obiectivele sale doar în baza bunelor relaţii pe linia CSI – UE, doar purtând un caracter de neutralitate şi doar pornind de la respectarea realităţilor socio-psihologice interne. Se pare că „realităţile socio-psihologice” (poate ar fi mai potrivit să utilizeze termenul uzual „psihosociologic”) sunt preferatele economistului, doar că simpla enunţare a unor rezultate ciuntite dintr-un sondaj sociologic nu este suficientă pentru a vorbi despre nişte realităţi din cadrul societăţii. Tind să cred că anume oscilarea între vest şi est a determinat lipsa de perspectivă a RM, care dă semne că s-ar regăsi în ultima perioadă, declarând drept obiectiv primordial integrarea europeană, iar prin aceasta reformarea în acest sens a tuturor sectoarelor activităţii instituţionale şi sociale. După cum s-a mai spus în anumite medii, integrarea europeană trebuie să fie o cale, nu doar un obiectiv final. Există un masiv curent susţinut în mare parte de către adepţii stângii că ar exista beneficii de neînlocuit pe care ni le aduc relaţiile bune cu Rusia („bune” însemnând doar în avantajul celei din urmă), dar nu s-a vorbit despre acestea şi comparativ cu beneficiile pe care ni le-ar aduce re-orientarea comerţului dinspre Rusia către statele membre UE. Tind să cred că şi acest subiect este unul tabu din punctul de vedere al comuniştilor, damnat să gliseze şi el sub umbra consensului mut şi orb al stângii.

Apogeul importanţei imaginate a noţiunii nou-descoperite de stângişti se leagă  de convieţuirea paşnică a unor minorităţi etnice, împreună  cu majoritatea de peste 80% de români moldoveni băştinaşi. În acest sens, autorul postulează într-un mod speculativ câteva probleme, respectiv nevoia ca toate părţile să cedeze în aceeaşi măsură, crearea unei naţiuni civice, să se renunţe la „învinuirile istorice” etc. Din start, trebuie să ţinem cont de faptul că democraţia presupune învestirea cu autoritate legitimă a majorităţii, repectiv a românilor moldoveni. Desigur, această teză poate fi valabilă atât timp cât sunt respectate drepturile fundamentale ale omului, indiferent de etnie, iar pe de altă parte cât timp există statul naţional. În prezent, victimizarea şi autovictimizarea minorităţilor etnice nu poate fi decât dăunătoare, or nu există fapte sau date empirice care să confirme că ar exista asemenea probleme în statul RM. Din contra, avantajele de care beneficiază cele mai multe minorităţi etnice, în special cea rusă, sunt de departe mult mai numeroase decât în alte state.

În ceea ce priveşte crearea unei naţiuni civice, trebuie să atragem atenţia la sensurile exacte ale acestui concept care poate fi o capcana, la fel cum tot o capcana a fost crearea „naţiunii moldoveneşti”, aparent în beneficiul moldovenilor dintre Prut şi Nistru, dar de facto împotriva firii acestora. Cred că nu este o exagerare să anticipăm că prin procedurile de creare a unei „naţiuni civice” am putea deveni martorii unei ofensive revigorate împotriva naţiunii noastre, prin acordarea de competenţe mult prea ridicate minorităţilor, conform metodelor sovietice de distrugere a identităţii băştinaşilor. Conştient fiind că o asemenea presupoziţie ar putea genera diverse acuzaţii, atrag atenţia că interpretarea afirmaţiilor mele ar putea deturna sensul acestora, în detrimentul unei înţelegeri corecte. Legat de învinuirile istorice, apelativul dat de autor tentativelor anumitor actori publici de a iniţia dezbaterile publice pentru depăşirea anumitor frustrări şi complexe sociale, mi-am exprimat opinia la începutul materialului.

Discordia socială este o altă sintagmă adusă în prim-plan de autor şi pe bună dreptate, or anume echipa din care face parte a promovat de-a lungul guvernării sale, dar şi acum, o politică de discriminare a etniei majoritare, româneşti. Argumente în acest sens există nenumărate, fiind poate cazul să ne amintim de discriminarea vorbitorilor de limbă română în raport cu autorităţile statului, cazurile de atac asupra presei de limbă română neafiliată puterii etc.  

Cele redate anterior arată că miraculosul consens enunţat de stângişti nu este decât o reformulare a stabilităţii de mormânt (sintagmă utilizată de acelaşi profesor Dungaciu) asumate de comunişti, sau altfel spus, o menţinere forţată a perversităţii morale şi a stagnării pe toate fronturile, cu care ne-am obişnuit de ceva vreme până în toamna ce a trecut. Vedem că în timp ce consensul este pus în capul mesei în prima fază, ulterior sunt acuzaţi cei care vor să ajungă la un consens prin dezbatere (atribut al democraţiei), omiţându-se enunţarea unor alte metode şi instrumente pentru depăşirea situaţiei create în ţară.

Blogul lui Tudor Cojocaru
Licenţiat în Sociologie, Universitatea Bucureşti
Masterand în cadrul Departamentului de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană, Şcoala Naţională  de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti

sursa: Unimedia