Războiul vinului

duminică, 25 iulie 2010

Foto: storage0.dms.mpinteractiv.ro

Ca popor cu simţul băuturii, testat din plin în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei de tătucul Stalin care, alături de industria de război, a dezvoltat industria de fabricat vodcă, ruşii sunt nemulţumiţi de embargoul impus asupra vinurilor moldoveneşti şi, ca să-şi înece amarul, au comandat mii şi mii de CD-uri de-ale lui Pavel Stratan cu melodia „Eu beu” şi l-au pus pe Vasile Mangu să facă exerciţii de „înfoaie şlangul” (furtunul), ca atunci când la şefi le va trece supărarea pe Republica Moldova, să nu dea greş. La fel ca la toate războaiele din lume, şi la acesta, al vinului, au trebuit găsite motive, reale sau imaginare, fiindcă, în faţa opiniei publice interne şi internaţionale, vinovat trebuie să fie celălalt, aşa că s-a dat vina pe doi agenţi periculoşi, Dibutilftalat-ul şi Metaxil-ul, care fac ca vinurile moldoveneşti să fie bune numai de vopsit gardurile, cum spunea Ghenadii Onişcenko, cu de la el putere, cuprins de importanţa funcţiei de a apăra sănătatea băutorilor ruşi.

Ar putea fi vreo legătură între vin şi politică? Păi, este: dezleagă limbile, simţi ”că-nmuguri/şi tristeţea-n suflet moare”, ai sentimentul că toată lumea e a ta, ai un chef nebun să spui ce nu trebuie, adică adevărul, păşeşti mai ţanţoş şi dai semnături pe acte şi documente care te pot face culpabil chiar de situaţii de război. Nu se poate şti cu siguranţă, dar se poate bănui, că, fără să ţină seama de cele două substanţe agresive conţinute în vinul de Primaia (1 Mai?), preşedintele interi-mar al Republicii Moldovei, românul Mihai Ghimpu, a luat un stacan şi, apoi, simţindu-se alt om căruia n-a putut să i-l refuze pe al doilea, cu inima uşoară, a semnat, pe 24 iunie, un decret care i-a stricat toate vinurile din cramele acelea de 40 km lungime. Ce zice Ghimpu în decretul lui? Nici mai mult, nici mai puţin, că 28 iunie 1940 este ziua ocupaţiei Basarabiei, nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa de către puterea armată sovietică.

Ghimpu, acest român cu suflet mare, lăsat cam singur să facă politică, nu numai pentru Republica Moldova, dar şi pentru România, considerând ilegală ocupaţia ruso-sovietică, a somat explicit „pute-rea moscovită” să-şi retragă trupele din Transnistria şi să-şi ia şi tot armamentul din depozite şi, cum ştia, că ruşii subţiri, auzind asemenea acuzaţii neruşinate, se vor îmbolnăvi de ficat, le-a trimis, în loc de vin, ceai de ghimpe. Dacă omul acesta din „dorul meu de dincolo de Prut” îşi pune la bătaie funcţia, partidul, pentru adevăr şi ţara lui, atunci România trebuia să declare ziua de 28 iunie 1940 zi de doliu naţional. Dacă Guvernul, Preşedinţia şi Parlamentul României n-au avut grijă de un aşa de mărunt lucru, eu, ca persoană particulară, am avut tot dreptul să-l ajut pe interimarul Ghimpu şi să declar ziua de 28 iunie zi de doliu naţional. Nu este nicio ruşine: unele popoare din jurul nostru au asemenea zile, în amintirea unei bătălii dezastruoase care a dus la pierderea libertăţii ţării, iar la noi o asemenea zi ne-ar determina să fim mai atenţi cu ce ni se poate întâmpla. După cum este cunoscut, două puteri sunt vinovate de drama României: U.R.S.S., succesoare fiind Rusia, şi Germania, care, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, au trasat graniţele Europei, în unele părţi aşa de bine că nici la sfârşitul războiului n-au mai putut fi trase înapoi. Şi zic: dacă aceste două puteri au făcut ce-au făcut, de sunt două state româneşti, tot ele pot repara nedreptatea făcută, şi de n-au făcut ce trebuia până acum, vina aparţine României pentru prea multele şi marile „defecte” de politică internă şi externă.

După ce preşedintele Ghimpu a spus ce trebuia spus demult, nu mai are niciun fel de importanţă neconstituţionalitatea decretului Ghimpu; satisfacţia unei părţi a populaţiei din Basarabia nu poate fi amendată de Curtea Constituţională. Trebuie să mai trecem în dreptul preşedintelui Ghimpu şi alte realizări care-l distanţează de Moscova: condamnarea crimelor comunismului rusesc în Republica Moldova, deportările, schimbarea compoziţiei etnice, dar şi modificările din Codul electoral, referendumul constituţional cu privire la alegerea preşedintelui de către popor, nu de Parlament, deschiderea spre vest, spre U.E. şi crearea oportunităţilor pentru investitori străini, domeniu în care, prin infrastructură şi legisla-ţie, Republica Moldova depăşeşte România.

Ceea ce a făcut Mihai Ghimpu într-un an de interimat, cu riscul asumat a pierderii popularităţii lui şi a partidului pe care-l conduce, n-ar fi făcut Vladimir Voronin chiar dacă ar fi fost ales preşedinte pe viaţă. În condiţiile în care tot mai mulţi români din Moldova – nu moldoveni (toţi rusofonii şi coloniştii îşi spun moldoveni!) – Rusia nu că ar trebui să-şi facă griji, dar ar trebui să ţină seama, deoarece tot ce s-a spus ca acuze la adresa ei se poate repeta şi chiar ar putea avea surpriza neplăcută de a fi repetat de cineva beneficiar al politicii ruseşti. Politica acordării cetăţeniei române cetăţenilor solicitanţi din Republica Moldova, criticată intens de presa din Franţa şi Germania, pe motivul că se măreşte artificial numărul cetăţenilor U.E., a dus la deschiderea pe 9 iulie a.c. a două consulate, la Bălţi şi la Cahul. Am fost printre puţinii care au susţinut acordarea cetăţeniei române tuturor cetăţenilor Republicii Moldova care s-au născut pe teritoriul României în perioada de după 1918 până în 1940 şi între 1941-1944 şi urmaşilor direcţi, excluzându-i pe rusofonii colonişti. Că funcţionarii români acordă cetăţenia, pe alte criterii, şi rusofonilor, vine să confirme starea de degradare şi de corupţie în care se găseşte funcţionărimea română, continuând o atitudine pe care a avut-o după unirea Basarabiei cu România. Deocamdată, beneficiarul acordării cetăţeniei celor 100.000 de locuitori ai Republicii Moldova a fost Traian Băsescu, care a cules 90% din voturile „moldovenilor”. Ne putem aştepta la altceva de la nişte cetăţeni care au vrut doar să muncească în vest pe baza cetăţeniei române? Este prea puţin pentru a simţi cât de cât româneşte, dar tot este ceva care se adaugă la cele 5000 de burse pentru elevi, studenţi şi doctoranzi.

„Deranjul” făcut ţărilor apusene, în principal Germaniei, cu acordarea cetăţeniei române la nişte săraci ca noi, fraţi întru suferinţă, nu-i chiar aşa de mare pe cât este „cântat”. Dacă avem în vedere că U.E. s-a pricopsit, dintr-o dată, cu nişte milioane bune de nemţi din fosta Republică Democrată Germania când le-a căzut germanilor din R.F.G. unirea pe cap, milionul de români (atât se estimează a fi) din Basarabia este un mizelic pentru piaţa la negru a muncii din vest.

Sursa: crainou.ro