Metapoliticul şi masa de manevră

miercuri, 25 august 2010

Foto: victortibrigan.files.wordpress.com

"Ne-am urcat pe aceste baricade fragile ca să luptăm împotriva politicienilor. Ei nu ne-au dat nimic, ei vor doar să ne ia. Ei nu sunt ca noi, noi nu suntem ca ei, ei nu ne înţeleg şi nu ne respectă. Ei au problemele lor, noi le avem pe ale noastre, dar mult peste toate problemele noastre individuale se situează marea problemă a noastră cu ei. De douăzeci de ani ne aflăm pe baricade, unii împotriva altora. Sistemul trebuie schimbat, în loc trebuie pus altceva, în loc trebuie pus…".

Aici pelicula se rupe. Nu mai urmează după asta decât una sau două propoziţii care repetă mesajul de mai sus fără să-l aprofundeze. Ele sunt rostite cu voce tare şi fermă, pentru ca audienţei să i se creeze percepţia unui emiţător al mesajului sigur pe el şi care ştie ce spune. Cei care îl contrazic nu sunt neapărat condamnaţi, dar, chiar fără să vrea, ajung să fie priviţi drept avocat al diavolului, avocat al celor care ne-au făcut, nouă tuturor, un mare rău prin însăşi existenţa lor. Emiţătorul nu transmite decât ceea ce citiţi mai sus. Motivele lui de a face asta ar putea fi două: 1. Nu doreşte să spună povestea până la capăt, adică să şi propună ceva în loc; 2. Nu ştie ce să propună în loc.

Să le luăm pe rând. În primul caz, demersul emiţătorului poate fi legat de poziţionarea sa în legătură cu mesajul pe care îl transmite. Dacă el se autopercepe ca potenţial înnoitor a ceea ce există şi este rău, ar putea fi interesat de construcţia unui tip carismatic de personalitate, care să reclame excepţionalul, extraordinarul. Într-un asemenea caz, detaliile planului sunt expuse selectiv, la intervale mari de timp, avându-se grijă de menţinerea aprinsă a flăcării revoltei, pentru ca momentul culminant să vină ca o continuare logică a evoluţiilor precedente. Il duce ha sempre ragione , spunea o lozincă din Italia anilor 20-30 ai secolului trecut. În cazul nostru, aceasta ar putea fi parafrazată: Conducătorul va avea întotdeauna dreptate. Detaliile planului sunt apanajul lui personal. El le ştie, şi el trebuie să le facă publice. De aceea, un atac la modul de a pune problema este văzut ca un atac la lider în sine, ca unic depozitar al căii de viitor care trebuie urmată. Liderul se confundă, deci, cu ideea, iar atacul la lider nu poate reprezenta altceva decât o tentativă de distrugere a ideii. O asemenea faptă nu poate fi tolerată şi trebuie pedepsită.

În cazul al doilea, ne confruntăm cu o lipsă a ideii de schimbare. Mesajul este condamnat să rămână în stadiul de revoltă fără revendicări. El se poate răspândi cu uşurinţă în rândurile oamenilor receptivi la aşa ceva, dar nu va produce şi efecte.

Cele două asumpţii (1. Nu doreşte să spună şi 2. Nu ştie ce să spună) ar părea să aibă, îtrucâtva, un statut egal la nivel de credibilitate dacă discuţiile pe marginea acestora s-ar purta în mod individual, tete-a-tete. Atunci însă când emiţătorul vorbeşte despre distrugerea sistemului şi se ştie că nu e singur, relaţionează şi-şi prezintă punctele de vedere în grup, probabilitatea primei asumpţii creşte necontenit. Deci, avem de a face cu o formă abilă de manipulare politică, în scopul obţinerii de aderenţă din partea nemulţumiţilor. Demersul şi scopul iniţial al constituirii grupului este ascuns de membrii acestuia, pentru ca de beneficiile rezultate să se poată bucura leadershipul.

Continuare pe blog-ul lui Dan Nicu

sursa: Unimedia